22
Ianuarie
2014

Oare să-mi schimb serviciul?

Reconectarea la valori şi resurse, facilitată de Daniel Bichiş

Oare să-mi schimb serviciul?
Una dintre cele mai frecvente teme de coaching este cea referitoare la relaţiile cu colegii de la locul de muncă. În modelul motivaţional bifactorial al lui Herzberg, acest element este un factor cu potenţial demotivant semnificativ, influenţând evaluarea dată satisfacţiei profesionale.
Învăţăm să interacţionăm cu colegii mai întâi la grădiniţă, apoi la şcoală. Şi, în mod poate surprinzător, tindem apoi să repetăm aceleaşi comportamente şi în mediul profesional, doar adaptându-le puţin. Astfel că există tentaţia de a da vina pe colegii actuali pentru decizii neadecvate pe care le-am luat cu mult timp în urmă.
Aceasta era situaţia pe care am descoperit-o împreună cu Dorin, unul dintre clienţii de Life coaching NLP. Iar soluţia găsită de el poate fi interesantă pentru mulţi dintre cei care au senzaţia că viaţa profesională este demotivantă.
Când a intrat în cabinet, Dorin a căutat rapid din priviri fotoliul cel mai confortabil şi s-a prăbuşit în el, oftând profund:
- Ce bine că am reuşit totuşi să ajung! (amânase de 2 ori prima noastră sesiune de coaching). Nu mai găsesc deloc timp şi pentru mine - serviciul acesta îmi mănâncă sufletul. 
Deci nu era cazul să mai căutăm ce domeniu al vieţii sale merită să fie investigat, deoarece viaţa profesională luase deja prim-planul.
Foarte rapid, am aflat despre Dorin că ocupă o funcţie foarte bine remunerată, în care îşi valorifică atât cunoştinţele dobândite în facultate (caz rar în ziua de astăzi!), cât şi cele dezvoltate de-a lungul formărilor (deloc puţine) pe care le-a făcut în ultimii 5-6 ani. Ceea ce pare să-l scoată din schema clasică a persoanei care şi-a ratat cariera. 
 

Explorarea metaforei personale

Aşa că aleg să explorăm puţin metafora cu care îşi descrie situaţia:
- Şi ce fel de meniu le oferă sufletul tău celor de la serviciu?
Ca orice întrebare puternică, efectul este unul de nedumerire:
- Ce vrei să spui?
- Păi ca să-ţi dea senzaţia că-ţi mănâncă sufletul, înseamnă:
a. că este comestibil,
b. că le este mereu accesibil,
c. că este...
Se luminează brusc la faţă, înţelege provocarea şi sensul celui de-al treilea deget ridicat, ce-l invită să continue enumerarea:
- ...c - apetisant, 
d - la un preţ convenabil, 
e - chiar gustos.
Şi se linge scurt pe buze. După care adaugă:
- Păi tocmai ce-am dat descrierea perfectă a unui restaurant de tip fast-food! Ce chestie, niciodată nu m-am gândit aşa - dar este cea mai bună descriere a relaţiei mele cu cei de la serviciu.
Ceea ce este normal, fiind vorba despre propria sa metaforă, pe care a ajuns însă să o conştientizeze mai în detaliu. Aşa că îl stimulez să continue pe această direcţie:
- Şi care este specialitatea casei?

- Soluţii la minut servite cu garnitură de caju şi smochine (chiar am pe birou câte un bol din care îi îndemn să se servească) şi sos de bancuri haioase.

- Iar de băut, ce le oferi?
- O selecţie de cinci tipuri de ceaiuri aromate şi două amestecuri 3-în-1. Sau apă plată fără nitriţi.
 

De unde apar întrebările puternice?

- Şi câte mese au la dispoziţie?
Atunci când lucrăm cu metafora clientului, chiar cele mai simple întrebări pot fi extrem de puternice, dacă îl ajută să conştientizeze elemente ignorate până atunci. Lucru demonstrat de faţa lui Dorin, ce se lăsase şi era scena unei serii de grimase indescriptibile, în timp ce căuta cu privirea în jur.
- Păi..., niciuna. Este un fast-food cu take-over, unde vin să comande, să primească şi să plece...
Am observat schimbarea din tonalitatea vocii, ce indica regret şi suferinţă, asociată cu privirea pierdută ce părea să urmărească şirul de colegi-clienţi ce plecau cu câte o porţie din sufletul său. Aş fi putut să-i semnalez schimbarea de stare emoţională şi să-i propun să examineze relaţia cu colegii din acea perspectivă. Dar o omisiune flagrantă (în NLP îi spunem deleţie) m-a determinat să rămân încă la nivel senzorial:

- Şi de plătit, când plătesc?

Starea lui Dorin s-a schimbat brusc, devenind agitat şi vorbind extrem de repede:
- Vezi, tocmai asta este problema, că nu-mi plătesc. Nu contează că-mi primesc salariul, ci faptul că uită-te la ei cum pleacă cu tot ce am eu mai bun, fără să plătească... De fapt crezând că banii companiei le acoperă datoriile morale faţă de mine! 
 

Victima persecută salvatorul

Era momentul unei recadrări, adică a schimbării etichetei ce este pusă unei anumite situaţii.
- Dacă la fast-food plăteşti imediat ce ţi-ai dat comanda, de unde crezi că poţi pleca cu mâncarea, fără să plăteşti?
- De la cantina socială!, a venit prompt răspunsul lui Dorin. Ori de la pomană... Pomanagiilor ce sunteţi!, strigă Dorin, arătând cu pumnul spre colegii imaginari.
Aici, fanii analizei tranzacţionale pot detecta un anumit joc de putere, precum şi riscul ca Dorin să treacă în poziţia de Persecutor din triunghiul dramatic al lui Karpman, cu urmarea logică de a reintra în poziţia de Victimă - cea de la care pornisem întreaga discuţie. Pentru a opri acest cerc vicios, între rolurile de Salvator, Victimă şi Persecutor, este importantă conştientizarea şi asumarea limitelor fiecărui rol. Aşa că am continuat pe linia explorării deleţiilor din metafora lui Dorin:
- Dar casă de marcat ai?
Efectul a fost mai puternic decât cel al unei întrebări-minune. Dorin s-a liniştit ca prin farmec şi, privindu-mă cu milă mi-a spus:

- Păi ce, la pomană dai bonuri fiscale?

 

Asumarea responsabilităţii

În felul acesta a conştientizat echivalenţa complexă ce sta la baza întregii percepţii asupra acelei situaţii: relaţia cu colegii = să dai de pomană. Numai că pentru ca cineva să primească, este nevoie de cineva care oferă, astfel că întrebarea firească a fost:
- Deci nu este responsabilitatea lor că-ţi mănâncă sufletul de pomană, ci a ta că-l dai pomană?
Au urmat două minute de linişte. Dorin a lăsat privirea în jos, s-a liniştit pe deplin şi a analizat mult înainte să vorbească din nou:
- Întrebarea este pentru sufletul cui îmi dau eu sufletul de pomană?
Foarte des, cele mai puternice întrebări de coaching şi le pune clientul singur, atunci când coachul tace suficient de mult.
- Da, chiar aşa: pentru sufletul cui dai tu de pomană?
 

Identificarea resurselor transformaţionale

Această repetare a propriei întrebări, cu voce total neutră, l-a îndemnat pe Dorin să exploreze mai departe, în aceeaşi direcţie. Şi după 30 de secunde, faţa i s-a luminat, iar ochii au început să-i strălucească:
- Ştii când am fost eu cel mai fericit?, m-a întrebat cu vocea tremurând uşor.
- Când?, am continuat reflectarea experienţei lui.
- În clasa a şaptea, am fost într-o excursie pe munte cu corturile, împreună cu colegii de clasă şi doi profesori. Regula iniţială era că fiecare dintre noi urma să se ocupe de pregătirea şi servirea mesei, rând pe rând, iar altcineva să spele vasele şi să strângă după ceilalţi. Eu am fost pus să spăl vasele în prima seară, când făcusem popas lângă un pârâu cu apă rece, atât de rece că-mi îngheţau degetele de cum băgam mâna în apă. Mai mult, în timp ce eu spălam vasele, ceilalţi şi-au împărţit funcţiile şi au spus o mulţime de bancuri, din care eu nu auzeam decât frânturi. Aşa că am decis că nu voi mai repeta experienţa şi, când m-am întors am întrebat dacă au ales pe cineva în calitate de bucătar al expediţiei noastre. De-abia atunci şi-au dat profesorii seama că uitaseră să aloce o funcţie şi pentru mine, aşa că au fost fericiţi să schimbe regulile, în sensul că ceilalţi vor spăla pe rând vasele, dacă eu mă dovedesc suficient de bun ca bucătar. Şi nici nu poţi să-ţi închipui (aici Dorin a început din nou să-şi lingă buzele şi să înghită în sec) câte minunăţii am putut să le fac. Şi cel mai fericit am fost atunci când toţi, hăpăind nişte clătite cu zmeură proaspătă pe care le pregătisem pentru cina din ultima seara, m-au declarat cel mai rapid, cel mai inventiv şi cel mai iscusit bucătar pe care l-a avut vreo expediţie...
A tăcut preţ de câteva secunde, apoi a adăugat:
- Şi mi-au dat şi-un nume: Magister Grătărensis, fiindcă cel mai rapid se face mâncarea la grill...
 

Explorare la nivelul identităţii

L-am lăsat să se reconecteze la acea experienţă, pe care o considera cea mai fericită din toată viaţa de până atunci. Şi când s-a mai liniştit un pic, l-am întrebat:
- Şi ce legătură are asta cu faptul că dai de pomană?
Mi-a zâmbit trist şi a răspuns:
- Păi, tocmai pentru sufletul lui Magister Grătărensis dau de pomană... Pentru bucuria pe care o simţea văzând cum toţi se înfruptă din ce gătise el şi prelungesc masa făcând tot soiul de giumbuşlucuri, spunând bancuri din ce în ce mai deocheate şi lăudându-l pentru cât de repede şi gustos gătea...
Vorbind la persoana a treia despre propria persoană, Dorin se detaşa (în NLP spunem că se disocia) de acea experienţă, pierzând astfel accesul la toate resursele activate în acel context: sociabilitate, comunicare, participare, cooperare, recunoaştere. Resurse de care, în mod evident, avea nevoie şi în contextul vieţii profesionale actuale. Aşa că după ce găsise punctul de sprijin ce-i putea schimba universul interior, mai rămânea doar să construiască pârghia care să declanşeze schimbarea.
 

Recadrarea semnificaţiei comportamentului

- Magister Grătărensis le dădea de pomană?
Momentul de AHA a fost marcat de un oftat uşor şi un zâmbet plin de căldură:
- Sigur că nu! În primul rând, scăpase de spălat vasele în apa rece de munte. În al doilea rând, fiecare masă era centrată pe oferta sa culinară, ceea ce-l stimula să fie inovativ şi foarte eficient. Şi nu în ultimul rând, niciodată nu s-a simţit mai conectat, mai prieten cu toată lumea decât atunci...
- Şi ce s-a întâmplat pe urmă?
 

Accesarea identităţii actuale

- Pe urmă a venit clasa a opta şi pregătirea pentru examenul de admitere la liceu. Aşa că n-a mai fost timp pentru „prostii”, cum le numeau părinţii, iar grupul de prieteni s-a răcit tot mai mult, fiindcă ne dădeam seama că fiecare dintre noi ar putea locul celuilalt la singurul liceu teoretic din oraş. Aşa că Magister a rămas undeva în munţi, iar locul lui a fost luat de un elev strălucit, ce avea răspunsuri pentru orice problemă i s-ar fi ridicat...
Un nod în gât l-a întrerupt pe Dorin. În colţul ochiului stâng a apărut o lacrimă, ce a rămas agăţată de gene. Am aşteptat preţ de un minut, şi l-am îndemnat să-şi termine ideea:
- Şi?
A înghiţit în sec, a zâmbit trist şi, privind pe lângă mine, mi-a spus:

- Şi a fost din ce în ce mai singur, reuşind tot ce şi-a propus pe plan şcolar şi profesional - dar fiind foarte singur...

 

Integrarea vechii şi actualei identităţi

Pentru a facilita integrarea resurselor din trecut cu personalitatea actuală, i-am propus să folosim tehnica de Squash vizual:
- Am impresia că-l vezi pe acest elev singur, ce reuşeşte tot ce-şi propune...
- Da, este în spatele tău, în stânga. 
- Ai putea să aduci imaginea sa în palma ta stângă? 
Iar, după ce mi-a făcut semn cu capul că da, am continuat:
- Şi ai putea să creezi în jurul lui imaginea pe care mi-ai descris-o, a biroului tău cu cele două boluri de fructe, cu selecţia de ceaiuri şi 3-în1, la care vin colegii de la serviciul actual?

- Deja toate sunt aici. Şi chiar observ că de fapt ar fi loc să pun măcar un scaun, pe care să-i invit să se aşeze cât îşi beau ceaiul sau cafeaua...

Fluxul procesului de coaching este demonstrat de această îngemănare a experienţelor clientului cu cele ale coachului, astfel încât tehnicile din NLP sunt mai degrabă co-create, decât utilizate.
- Perfect. Şi acum, lăsând imaginea elevului în palma stângă, ai putea să plasezi imaginea cea mai fericită a lui Magister Grătărensis în palma ta dreaptă?
Sunt de fiecare dată fascinat de cât de rapid şi profund se schimba starea clientului atunci când plasează două părţi ale sale în cele două palme. Ochii lui Dorin străluceau din nou, iar faţa i se îmbujorase de fericire.
- Acum, priveşte la cele două imagini şi detectează cât de multe lucruri comune există. Şi pentru că ce se aseamănă, se atrage, lasă cele două palme să se apropie, în propriul ritm, până când se vor întâlni la mijloc, în dreptul pieptului tău... Chiar aşa... Şi descoperă ce se întâmplă dacă Elevul strălucit se regăseşte în Magister Grătărensis, sau invers... Lasă-i să facă schimb de reţete, de soluţii, de resurse şi să descopere ce se întâmplă atunci când colaborează...
Fascinat, Dorin a exclamat:
- Dar nu mai suntem doi - sunt doar unul! Iar în jurul biroului meu sunt o mulţime de colegi, de prieteni, cu care spun bancuri, mai şi bârfim puţin, facem schimb de idei pentru timpul liber, chiar ne invităm să ne vizităm reciproc....
 

Stabilizarea schimbării la nivel de identitate

Deja Dorin schimbase persoana la care descria scena, ceea ce indică asocierea (identificarea) cu noul personaj. Pentru a stabiliza unificarea celor două experienţe, l-am întrebat:
- Şi care ar fi cel mai potrivit nume pentru tine, cel care eşti înconjurat de colegi-prieteni?

- Dorin-Soluţii-Din-Plin - nu ştiu de unde mi-a venit, dar chiar îmi place!

Am explorat apoi care sunt noile valori, convingeri, capacităţi şi acţiuni pe care le exprimă Dorin-Soluţii-Din-Plin, făcând astfel ca transformarea să se stabilizeze la toate nivelurile logice.
- Şi ce vede, aude şi simte diferit Dorin-Soluţii-Din-Plin, atunci când interacţionează cu colegii de serviciu?
- Zâmbete prietenoase, cuvinte de mulţumire şi de recunoaştere a contribuţiei sale, multă căldură şi conectare la un grup de oameni excepţionali din toate punctele de vedere.
- Şi toate astea doar dându-se pe sine de pomană?, l-am provocat, vrând să mă asigur că vechea percepţie despre viaţa la birou se schimbase.
Hohotele de râs au fost singurul răspuns. Aşa că mi-am adus aminte că nu-l întrebasem care este obiectivul acestei sesiuni, din care mai erau 15 minute. 
- Păi, am venit de pomană!, a exclamat Dorin, făcându-mi cu ochiul.

Credeam că vom discuta despre schimbarea locului de muncă, dar acum sunt fericit că nu am lucrat asta, ci m-am regăsit pe mine. Aşa că hai să-ţi spun vreo două bancuri în timpul ce ne-a rămas...

 

Lucrul cu obiective emergente

Da, în Life Coaching de multe ori este preferabil să lucrăm cu obiective emergente, aparent nedefinite, atunci când clientul exprimă de la bun început la nivel corporal şi emoţional starea pe care vrea să o schimbe.

Dacă ne concentrăm prea repede pe definirea unui obiectiv la nivelul relaţiei cu mediul sau la cel al acţiunilor, putem să facem coaching centrat pe efecte, în locul celui centrat pe cauze. Iar eventualul conflict la nivelul valorilor sau rupturile din zona de identitate să fie ignorate de client, persistând şi eventual fiind chiar agravate de aplicarea schimbărilor definite prin coaching.

Este posibil ca adesea acesta să fie motivul pentru care apar uneori dificultăţi în procesul de Business Coaching.
 

Epilog

Oricum, după o lună Dorin mi-a trimis două fotografii: una cu biroul, alta cu un barbeque party la care purta un şorţ cu inscripţia Magister Atotpotensis – semn că metafora continuase să producă transformări şi după sesiunea noastră. Iar pe birou, şi-a pus un grătar de inox cu o etichetă „Aici se prăjesc problemele tale” şi o tavă de fast-food pe care scrie: „De aici te înfrupţi cu soluţii”. Iar între ele este un bol cu inscripţia: „Plata se face în bancuri bune şi zâmbete sincere”.

Mai este nevoie să spun că şi-a păstrat locul de muncă şi este foarte încântat de asta?

 
 

Notă: Cazul este real, face parte din portofoliul de clienţi al lui Daniel Bichiş, iar numele clientului a fost schimbat, pentru a-i asigura confidenţialitatea.