21
August
2012

Examenul muncii fără cap

Optimizarea strategiei de învăţare, facilitată de Daniel Bichiş

Examenul muncii fără cap
Bacalaureatul s-a dovedit în ultimii doi ani a fi un prag greu de trecut pentru generaţia Facebook & iPad.
Dincolo de discuţiile referitoare la relevanţa şi utilitatea materiilor învăţate în liceu, eliminarea „surselor de inspiraţie” a scos la iveală un aspect esenţial: în 12 ani de şcoală, majoritatea elevilor nu sunt învăţaţi cum pot să-şi valorifice abilităţile!
Este ca şi cum în bazinul de la Olimpiadă ar fi fost puşi să concureze înotători ce şi-ar fi coordonat instinctiv mişcările pentru a pluti, nu tineri care, ani şi ani de-a rândul, şi-au optimizat fiecare mişcare pentru a obţine rezultatele dorite.
Pentru cei care, asemeni lui Codrin, învăţarea (iar mai apoi munca intelectuală) este în primul rând muncă, doar apoi inspiraţie şi gândire, soluţiile din studiul de caz următor pot însemna o schimbare radicală a vieţii lor.

Ca la toate studiile de caz, numele sunt schimbate pentru a asigura confidenţialitatea.

 

Profilul clientului

În momentul în care s-au afişat rezultatele la bacalaureat la unul dintre cele mai bune licee din Bucureşti, Codrin a simţit că cerul se prăbuşeşte peste el: deşi fusese premiant în ultimii doi ani, deşi făcuse meditaţii cu bunicul său şi muncise foarte mult, a picat la matematică!
Regula de viaţă pe care o învăţase de la părinţi: „munca şi eforturile intense sunt întotdeauna răsplătite” era încălcată flagrant şi sutele de ore dedicate rezolvării unor probleme care nu-i spuneau nimic şi nu-l atrăgeau defel păreau acum o investiţie ratată.
La fel cum ratată era şi dorinţa sa de a-şi continua studiile la una dintre cele mai solicitate facultăţi ale Academiei de Studii Economice.
Conform ciclului clasic al reacţiilor umane faţă de nenorociri, a început prin a nega realitatea şi a depus o contestaţie, chit că ştia deja că nu ar fi avut cum să obţină cele 60 de sutimi necesare depăşirii pragului.
Apoi a negociat intens cu bunicul său, pentru a-i demonstra că soluţiile pe care le folosise aveau logică.
Da, aveau, dar o logică diferită de cele cuprinse în manualele de matematică, logica „matematicii codriniene”, după cum râdea de el bunicul. 
Aşa că în timp ce colegii săi se înghesuiau pe scările de la ASE pentru a-şi depune dosarele, Codrin se aşeza din nou la biroul lui, cu alte sute de probleme de rezolvat, în speranţa că la sesiunea din toamnă va fi ceva mai puţin creativ şi se va încadra în conceptele, regulile şi cerinţele baremurilor probei de matematică a bacalaureatului românesc.
Mai este nevoie să descriu starea de spirit cu care făcea asta? E suficient să spun că ceea ce până atunci i se părea plicticos şi neatractiv, acum devenise penibil şi respingător.
Iar haosul şi deznădejdea din sufletul său se transferau şi spre mintea ce refuza să mai facă conexiunile adecvate şi opera la 20% din capacitate.

Ai probleme de concentrare, Codrine?

Explicaţia găsită de către toţi cei din casă a fost că suferă de probleme de concentrare.
Aşa că mai întâi l-au îndopat cu tot soiul de suplimente „minune”, ce ar fi trebuit să-l transforme într-un adevărat Einstein. Dar degeaba!
Aşa că au recurs la coaching, solicitându-mi să-l sprijin pe Codrin să-şi recâştige capacitatea de concentrare. 
Le-am propus alt contract: îmbunătăţirea semnificativă a performanţelor la matematică, măsurată prin nota de la bacalaureat.
Tatăl a fost uimit şi m-a întrebat imediat dacă dau şi meditaţii la matematică. Am răspuns cu o întrebare adresată lui Codrin:
- Te-a învăţat cineva cum să-ţi foloseşti întregul creier, nu doar memoria sau logica, pentru ca să rezolvi probleme de matematică?
Uimirea de pe faţa tatălui nu era depăşită decât de cea din ochii lui Codrin:
- Şi asta o să-l ajute să se concentreze mai bine?
- Poate că-l va ajuta „doar” să rezolve mai repede şi mai uşor orice tip de problemă!, am propus o reformulare a obiectivului, de la un mijloc (concentrarea) la rezultatul dorit (facilitate şi siguranţă în luarea examenului de bacalaureat).

Învaţă-mă să greşesc!

După plecarea tatălui, am continuat să-l uimesc pe Codrin, care venise cu carneţel şi pix ca să-şi ia notiţe, luându-mi la rândul meu un clip-board şi cerându-i foarte serios să mă înveţe şi pe mine cum să pic examenul pentru care m-am pregătit cel mai intens.
Din aproape în aproape, am descoperit următoarea strategie ce garantează eşecul la probele de matematică, oricât de mult ai fi muncit:
1. te uiţi la enunţul problemei,
2. detectezi că nu se încadrează în cele câteva modele simple de rezolvare,
3. dai drumul iPodului interior cu melodia: „Vai! Nu ştiu, nu pot, nu reuşesc!”, asociată cu ritmuri care induc panica şi taie răsuflarea,
4. aşa cum ţi s-a spus, începi să-ţi baţi mintea, doar-doar ţi-o veni vreo idee, 

Codrin chiar îşi „bătea mintea”, lovind ritmic cu degetele o anumită zonă a frunţii 

5. singurele idei pe care le accepţi în minte sunt 
  • melodia de la punctul 3 („Nu ştiu, nu pot, nu reuşesc!”),
  • imaginarea cu lux de amănunte a consecinţelor dezastroase ale nereuşitei,
  • senzaţia de copleşire ce apare pe umeri şi durerea de cap ce devine chinuitoare, 
6. te opreşti din combinarea elementelor de la punctul 5 doar atunci când se termină timpul alocat examenului sau exerciţiilor din acea zi.

Esenţial este ca în tot acest interval să te chinui, să suferi, să transpiri şi să ţi se taie respiraţia cât mai mult, astfel încât cineva care te observă din afară să fie convins că depui eforturi intense, chiar dacă nu sunt încununate de succes.

Şi asta pentru că, aşa cum aflasem anterior, „ceea ce contează cu adevărat sunt munca şi eforturile intense”.

Chiar totdeauna te chinui?

După ce am devenit expert în „tehnica Codrin de picare a examenelor la matematică”, l-am întrebat cum de nu a reuşit acelaşi lucru şi la română, materia la care luase 10 la Bacalaureat, deşi nu-i acordase la fel multă atenţie.
- Ei, acolo este altceva! 
- Ce este diferit?
- Păi ai nevoie de imaginaţie şi creativitate, nu doar să ştii formule şi algoritmi de rezolvare!

Spunând asta, Codrin deja îşi lăsase capul într-o parte, îşi îndreptase privirea în sus şi îşi mângâia uşor ceafa. Şi ca prin minune faţa i s-a luminat iar ochii îi scânteiau de inteligenţă.

O cu totul altă stare, atât mentală, cât şi emoţională. 
- Iar la iPodul din mintea ta, ce melodie se aude?
- Mai întâi un „Uau!” de uimire, pe urmă „Ce bine că nu există un răspuns de-a gata - pot să-mi arăt valoarea!”, şi după câteva secunde din nou „Uau! Asta e! Ce tare sunt!”
- Iar ritmul?
- Sunt bătăile inimii, care mai întâi se accelerează, sunt aud tot mai tare, iar când îmi vine ideea, rămân la fel de intense, dar îşi reduc brusc ritmul.
- Şi în corp, ce simţi?
- Întâi o uşoară strângere de inimă, apoi o căldură plăcută ce se răspândeşte în tot corpul.

Privit din exterior, era complet schimbat: corpul relaxat, zâmbetul de pe faţă, vocea sigură şi convingătoare indicau o cu totul altă modalitate de funcţionare, chiar dacă era vorba tot despre examene cu subiecte dificile. 

- Şi de imaginat, îţi imaginezi ceva?, l-am întrebat, pentru a menţine simetria cu informaţiile adunate anterior.
Codrin m-a privit uimit:
- Nu, acum am nevoie de inspiraţie, de ce mi-aş mai pierde vremea închipuindu-mi tot soiul de prostii?

Eliberarea de falsele concepţii

- Chiar, la matematică de ce îţi pierzi vremea închipuindu-ţi tot soiul de prostii?
Zâmbetul a pierit pe faţa lui Codrin, iar preţ de câteva clipe şi lumina din adâncul ochilor s-a stins.
Era o întrebare pe care nu şi-a pus-o niciodată, asemeni atâtor altora care au senzaţia că ar trebui să procedeze diferit în fiecare context.

De fapt, fiecare dintre noi avem o strategie de succes, pe care o putem adapta oricărei situaţii!

Dacă m-aş fi putut conecta la gândurile lui Codrin, probabil că aş fi auzit următoarea succesiune de fraze:
- Uau!... N-am niciun răspuns de-a gata... Cum pot oare să-mi arăt valoarea - doar până acum am fost în rolul de profesor, de expert... Uau! Asta e! Ce tare sunt!
Şi-a coborât privirea spre mine şi, cu ochii strălucind şi vocea plină de siguranţă şi convingere mi-a spus:
- Fiindcă ar fi fost prea uşor! Şi iarăşi mi-ar fi reproşat că scot rezultatele din burtă sau că nu muncesc destul...
- Cine?
- Părinţii, bunicul... Întotdeauna mi-au spus că la matematică nu contează inspiraţia, ci doar munca asiduă, concentrarea chiar dacă nu-ţi vine nicio idee!
Şi discutând puţin, am aflat că uşurinţa cu care Codrin rezolva problemele de matematică îi speriase pe cei din jurul său, mai ales că nu putea explica firul logic al raţionamentelor sale. S-au temut că s-ar putea învăţa prost, să nu gândească, să nu aprofundeze, ci doar să trântească nişte rezultate pentru ca să poată să se joace sau să citească mai mult. 
De aceea, l-au obligat să rezolve probleme mult mai grele decât cele obişnuite, interzicându-i să se ridice de la birou sau să facă altceva în timpul pe care i-l fixaseră ca fiind necesar pentru „munca la matematică”.

În felul acesta, i-au indus o strategie orientată nu spre rezolvarea problemelor, ci spre ocuparea timpului, care începând cu clasa a opta devenise automatism.

Mai mult, în felul acesta au asociat cu matematica stările de frustrare şi plictiseală, care au stabilizat recursul doar la această strategie.
Numai că regula conform căreia „ceea ce contează cu adevărat sunt munca şi eforturile intense”, ce susţinuse până acum la nivel mental recursul la strategia deficitară, se dovedise falsă.
Aşa că l-am îndemnat pe Codrin să o reformuleze, astfel încât să-i fie ghid în viaţă. Şi iată rezultatul:
- Ceea ce contează cu adevărat sunt rezultatele, indiferent de munca sau inspiraţia se află în spatele lor.

Imaginaţie şi inspiraţie, în loc de transpiraţie

- Şi de-acum înainte cum vei proceda?
- Foarte simplu:
  1. Mă uit la enunţul problemei,
  2. detectez dacă se încadrează în cele câteva modele simple de rezolvare - dacă da le aplic, verific şi termin rapid,
  3. dacă nu, dau drumul iPodului interior cu melodia: „Ce bine că nu există un răspuns de-a gata - pot să-mi arăt valoarea!”, asociată cu ritmul inimii care îşi accelerează uşor bătăile,
  4. îmi aplec capul într-o parte, privesc în sus şi-mi frec uşor ceafa, lăsând timp inspiraţiei să-mi ofere o soluţie,
  5. când aceasta apare, îmi spun în gând „Uau! Asta e! Ce tare sunt!” şi simt căldura care îmi cuprinde tot corpul,
  6. transcriu soluţia de la punctul 5, o verific şi termin cu mult înainte de epuizarea timpului alocat examenului sau exerciţiilor din acea zi.
Toate elementele îi erau deja cunoscute, dar nu fuseseră niciodată combinate în felul acesta, asociate cu încredere, curiozitate, provocare şi concentrate într-o regulă care să permită atât muncii, cât şi inspiraţiei să contribuie la reuşita sa.
Verificările în viitor ne-au convins de uşurinţa cu care Codrin poate aplica această nouă strategie, chiar şi în cele mai dificile sau perturbatoare situaţii.

Mai dificil a fost să-l convingem pe tată să contorizeze nu timpul alocat studiului, ci numărul de rezultate exacte obţinute de Codrin la problemele planificate pentru fiecare zi.

Însă după o săptămână, s-a convins că, fără să fi fost abordată direct, concentrarea şi eficienţa fiului său deveniseră remarcabile.
Mai mult, îi permiteau lui Codrin să aibă timp nu doar pentru pregătirea examenului, ci şi pentru antrenamentele de biking, lecturile la care ţine foarte mult, şi chiar pentru întâlnirile cu prietena sa!

Concluzie

Singurul lor regret este că nu au recurs la Life Coachingul NLP înainte de sesiunea din vară a bacalaureatului, ceea ce i-ar fi permis lui Codrin să-şi împlinească visul de a fi admis la facultatea preferată.
După ce ia examenul, Codrin mi-a solicitat deja o nouă sesiune, în care să ne lămurim dacă opţiunea este a lui, sau i-a fost implantată de către părinţi, la fel ca strategia pe care şi-a modificat-o.
Dar acesta va fi, probabil, subiectul altui studiu de caz! 

Important este că acum Codrin s-a convins că puterea Life Coachingului NLP îi permite, chiar şi într-o singură sesiune, să reuşească să-şi schimbe strategiile implicate în domeniile importante ale vieţii sale!