11
Mai
2012

Am loc în viaţa mea?

Redefinirea rolurilor jucate în propria viaţă - sesiune cu Daniel Bichiş

Am loc în viaţa mea?
Adesea, prea dornici să performăm în toate domeniile, uităm de cea mai importantă persoană din viaţa noastră: noi înşine.
Temporar, nevoi sau aspiraţii ale noastre pot fi puse între paranteze, pentru a ne permite să ne concentrăm asupra altor obiective pe care le considerăm mai importante la un moment dat.
După un timp, însă, ele încep să-şi ceară dreptul de a fi conştientizate şi satisfăcute - uneori prin reacţii corporale şi autosabotări.
Acest lucru l-a aflat şi Valeriu, clientul care şi-a reorganizat priorităţile cu ajutorul Life Coachingului NLP.

Ca la toate studiile de caz, numele sunt schimbate pentru a asigura confidenţialitatea.

 
 
 

Profilul clientului

La cei 42 de ani ai săi, Valeriu este un top-manager de mare succes, în cadrul unei companii multinaţionale.
Are în subordine directă o echipă ce ar putea oricând să preia supravegherea şi implementarea proiectelor pe care el le iniţiază în ţări de pe 4 continente, dar preferă să se ocupe personal de fiecare detaliu, pentru a asigura calitatea excepţională a produselor şi serviciilor vândute. 
Încă înainte de a-l cunoaşte mi-am dat seama de ritmul şi stilul său de viaţă: am amânat de 2 ori întâlnirea noastră, deoarece mereu apărea câte o problemă urgentă şi trebuia să plece din ţară ca să o rezolve. Chiar am glumit propunându-i să ţinem sesiunea în salonul de business de la Otopeni.

O poveste care îţi taie răsuflarea

Aparent, nimic nu este în neregulă în viaţa sa: serviciul perfect, plin de provocări şi satisfacţii, la conducerea echipei perfecte. Iar acasă o soţie aproape perfectă (dacă nu l-ar tot acuza că s-a însurat cu compania...) şi doi copii superbi, pentru care merită să munceşti oricât de mult ca să le oferi tot ce-şi doresc (ei sau tu?).
Şi totuşi, există o imperfecţiune: de câteva luni au apărut şi se intensifică momente de derută, de panică, de dezorganizare şi dificultate în a-şi stabili priorităţile.
A trecut peste ele mai întâi cu câte o cafea tare, apoi cu o cutie de energizante, dar când au apărut probleme de respiraţie, şi-a dat seama că trebuie să facă ceva.
Primul demers a fost să consulte medicul şi să-şi facă analizele şi alte investigaţii. Rezultatul: nimic organic, „doar” stres de suprasolicitare. „Trece cu magneziu” a zis doctorul. 
Numai că nu a trecut! Aşa că, la îndemnul soţiei, m-a contactat pentru o sesiune de Lifestyle Coaching.

Roata Vieţii din minte

În timp ce-mi povestea despre modul în care se desfăşoară o zi din viaţa sa, Valeriu arăta mereu în aceeaşi direcţie oridecâteori menţiona câte un domeniu al acesteia.

Viaţa profesională era în dreapta-faţă, cea familială în stânga-spate, preocuparea legată de boala gravă a tatălui în stânga-faţă, iar grija pentru susţinerea materială a familiei sale extinse în dreapta-spate.

Fiecare dintre aceste segmente de cerc erau pline de elemente pe care Valeriu, având preferinţă kinestezică, le muta, plasa, reorganiza mişcându-le de parcă ar fi fost nişte cuburi.
De aceea, a fost foarte uşor să-l ajut să conştientizeze prezenţa a patru baloţi, plasaţi de jur împrejurul său, a căror presiune a simţit-o la nivel fizic.
Faptul că fiecare dintre domeniile principale ale vieţii sale conţine în prezent mai degrabă provocări ce ajung să-i depăşească posibilităţile de a le rezolva sau depăşi a activat senzaţia de sufocare pe care o trăise în ultimele luni.
Instinctiv, Valeriu a început să împingă „baloţii”, astfel încât să-şi facă loc să răsufle în voie. 
Şi doar după ce a tras de câteva ori aer în piept a răsuflat uşurat: 
- Parcă încep să-mi revin!
- Sau începi să revii în propria viaţă?, l-am întrebat.
Cu toată inteligenţa sa sclipitoare, a avut nevoie de aproape un minut ca să găsească un răspuns. A privit uimit în jur şi a spus:
- Chiar, unde este locul meu în propria viaţă?
- Chiar, unde...?, l-am provocat, privind cercetător de jur împrejur, fără a părea să-l găsesc în cele împărtăşite până atunci.

A oftat adânc şi şi-a lăsat privirile în jos.

Preţul unui bilet pe scena propriei vieţi 

- Crezi că-ţi poţi permite un bilet VIP pe scena propriei vieţi?
A crezut că glumesc dar, văzând cât eram de serios, a pălit şi şi-a dus mâna spre portofel:
- Am carduri platinum fără limită de...
- Astfel de carduri nu sunt valabile în relaţia cu tine însuţi...
Aici se plăteşte cu iluzii şi false percepţii despre propria persoană şi relaţiile cu ceilalţi!”
- Dar eu nu am aşa ceva!, s-a revoltat Valeriu.
- Hai să căutăm împreună şi, dacă nu găsim poate împrumutăm de la alţii!
Aşa că l-am invitat să pătrundă în balotul activităţii profesionale.

Reacţia corporală a fost imediată: a reapărut sufocarea, urmată de mişcările instinctive de îndepărtare a elementelor care „îi luau aerul”.

Şi Valeriu a înţeles cum se aglomerase singur, refuzând să delege şi dorind să controleze totul. Iar iluzia ce stătea la baza acestei tendinţe era nevoia de a părea „Profesorul Ştie-Tot şi Poate-Tot”.
Am întins mâna, ca pentru a încasa ceva:
- Plăteşti cu această iluzie dreptul de a avea mai mult timp şi spaţiu în viaţa ta profesională?
- Plătesc!, mi-a răspuns vizibil uşurat după ce mi-a dat ceea ce pentru el simboliza acel rol.
Şi imediat după aceea a constatat că spunând „Nu” acelor solicitări care fie nu au legătură cu el, fie conţin elemente ce pot fi rezolvate de echipa din jurul său, are capacitatea de a-şi rezolva toate sarcinile înainte de ora 17, astfel încât să poată pleca la timp acasă.

Preţul libertăţii de a fi el însuşi

Următorul balot a fost cel al familiei extinse. Aici lucrurile au mers ceva mai greu, fiindcă erau prezente extrem de multe aşteptări şi reguli venite din copilărie şi adolescenţă, cu mare încărcătură emoţională.
Şi când am început să le trecem prin proba realităţii, şi-a ivit brusc capul balaurul Egoismului:
- Dar nu pot fi atât de egoist încât să-i las de izbelişte... Ei depind de mine, se bazează pe mine!, a strigat Valeriu. 
Era atitudinea tipică a Salvatorului din triunghiul dramatic al lui Karpman, persecutat de falsele Victime pe baza unei sensibilităţi: dorinţa de a fi pe placul celorlalţi, de a le obţine aprecierea prin amabilitate şi sprijin nelimitat.
Aşa că l-am provocat să facă proba realităţii, pentru a-şi putea asuma impunerea de limite în aceste relaţii:
- Să ne imaginăm că lucrurile ar evolua în direcţia înrăutăţirii stării tale fizice, astfel încât n-ai mai putea să-i ajuţi, fără ca cineva să-ţi poată reproşa egoism sau rea-voinţă. Ce s-ar întâmpla cu ceilalalţi?
Rar mi-a fost dat să văd o figură mai luminoasă şi să aud o voce mai sigură pe sine ca atunci când Valeriu a exclamat:
- S-ar descurca fără probleme! De fapt ei nici măcar nu depind de mine - doar eu mi-am făcut prea multe griji pentru ei... Deci de aceea mă refuzau din când în când...
Aşa că am găsit al doilea preţ pentru dreptul de a-şi recâştiga locul pe scena propriei vieţi:
- Înseamnă că ai un credit nelimitat exprimat în iluzii de Salvator! Eşti dispus să lichidezi acest cont, pentru a mai plăti o parte din bilet?

Spatele lui Valeriu s-a îndreptat, ochii i s-au luminat şi a răsuflat din nou uşurat când a împins spre mine simbolul rolului de Salvator.

Preţul sănătăţii şi vitalităţii

Imediat după aceea, Valeriu a trecut în segmentul ocupat de grijile şi preocuparea pentru tatăl său, a cărui stare de sănătate era foarte precară.
Numai că ajungând acolo, a descoperit că tatăl deja se reintegrase în segmentul anterior, reluându-şi locul printre ceilalţi membrii ai familiei extinse.
Lăsase, în schimb, ideea de sănătate şubrezită, cu toate accesoriile sale: analize, investigaţii medicale, consultaţii, doctorii. 
- Adevărul este că fiecare boală pe care i-o găseau doctorii tatălui meu, aveam impresia că o am şi eu..., mi-a împărtăşit Valeriu, îngândurat. Am făcut toate analizele pe care le-a făcut el, am făcut chiar mai multe investigaţii din acestea moderne decât el, fiindcă eram convins că era ceva în neregulă cu corpul meu. Dar degeaba: toţi doctorii mi-au confirmat că sunt perfect sănătos. 
- Dar altceva decât igienă şi toate aceste consultaţii şi investigaţii, ce ai făcut pentru tine în ultima săptămână?
Valeriu m-a privit uimit:
- Ce-aş fi putut face?
- Ceva care să-ţi facă cu adevărat plăcere, ceva pentru tine şi sufletul tău!
De data aceasta momentul de „Aha!” a venit mult mai rapid:
- Adică să fiu eu cu mine, să fac ce-mi place şi să nu mă mai gândesc la ceilalţi?
- Exact!
- Înseamnă că eu mi-am alocat timp pentru mine doar atunci când mi-am închipuit că sunt bolnav?
- Dacă este să ne luăm după medicii români, germani, elveţieni şi americani pe care i-ai consultat, aşa ai procedat! Drept pentru care ştii deja care este preţul pe care îl ai de plătit aici!
De pe la jumătatea frazei mele, Valeriu începuse deja să dea la o parte reprezentările consultaţiilor, analizelor, investigaţiilor şi grijilor privind sănătatea sa, spunând:
- Plătesc dreptul de a avea un loc în viaţa mea cu iluzia că aşa ceva nu mi-ar fi permis decât dacă sunt bolnav.
Învăţa repede - de aceea ajunsese atât de sus pe scara ierarhică.
Iar eu eram încântat, deoarece urma să plece din sesiunea de coaching nu doar cu problema rezolvată, ci şi adoptând o nouă strategie de raportare la realitate.

Iar la sfârşit, se rotea cu braţele deschise, inspirând cu nesaţ:

- Aici aerul este mai pur, mai curat, mă simt cu mult mai liber!
Şi şi-a creat un calendar pe următoarele 3 luni al activităţilor adresate propriei persoane şi nevoilor sale.

Premiul de-acasă

Mai rămăsese un singur segment al Roţii vieţii: familia. Aduceam aici mai mult timp, mai multă vitalitate, mai multă atenţie posibil de adresat copiilor şi soţiei. Aşa că am trecut direct la o probă a realităţii:
- Care este cel mai neplăcut element de aici?
- Cum mă ţăcăne la cap atunci când trebuie să merg la firmă în weekend pentru ceva urgent sau nerezolvat în timpul săptămânii.
- Atunci, hai să ne imaginăm că luni, marţi, miercuri, joi şi vineri foloseşti tot timpul eliberat de reorganizarea rolului de la serviciu şi a relaţiei cu familia extinsă pentru a fi cu Amelia şi copiii. Ce faci?
Încântat, Valeriu mi-a povestit cum, în sfârşit, poate să îşi vadă copiii pictând, dansând şi călărind. Cum aranjează cina romantică pe care i-o promisese de multă vreme Ameliei. Cum plantează împreună florile pe pajiştea din faţa casei. 
- Ei, dar vine sâmbăta. Este ora 11 şi sună telefonul, ca să te cheme pentru ceva urgent...
- Nu sună, fiindcă l-am închis.

Dar privirea îl trădează: nu crede nici el în asta. Clatin în tăcere din cap, cu o figură neîncrezătoare.

- Sau, dacă sună, înseamnă că este noul telefon cu cartelă pe care îl cumpăr chiar astăzi şi al cărui număr nu-l dau decât celor doi adjuncţi ai mei.
- Ei, iată că sună unul dintre ei şi te cheamă urgent la serviciu. Ce reacţie are Amelia? Te ţăcăne la cap?
- Da, ceva mai puţin vehement, dar tot o face.
Am discutat atunci despre intenţiile protectoare ale Ameliei şi despre diferenţa dintre intenţie şi modul de exprimare.
- Adică să-i spun că apreciez grija pe care o are faţă de mine, iar apoi să o rog să găsească o altă tonalitate a vocii şi alte cuvinte?
Am clătinat aprobator din cap. Asta l-a făcut să pălească uşor, aşa că l-am întrebat:
- Ce crezi că s-ar schimba în relaţia voastră dacă ai face asta?
- Aş fi... eu însumi..., a spus încet, privind în jos, de parcă s-ar fi ruşinat.
- În loc să fii..., l-am îndemnat să continue.

A tăcut o vreme, privind în continuare în jos. Când a ridicat privirea, expresia feţei i se schimbase. Era matur, destins, plin de încredere în sine şi în viaţa sa:

- OK, închid şi contul acesta al iluziei că Amelia şi-ar dori să fiu aşa cum spune ea, pentru ca să fiu eu însumi. 
Apoi şi-a îndreptat privirea în zona în care plasase viaţa profesională:
- Şi asta se extinde şi la serviciu.
După câteva clipe, privirea i s-a îndreptat spre zona în care se aflau familiile soţiei şi cea proprie:
- Ba chiar şi spre cei din familie.
Câştigase premiul cel mare: dreptul de a-şi trăi, în mod autentic, propria viaţă, în locul iluziei că ar fi doar un actor al dramei ce poartă numele său.

Efecte pentru o viaţă întreagă

N-am mai făcut decât o integrare în gesturi, simboluri şi cuvinte a celor petrecute de-a lungul sesiunii. A recapitulat cele patru preţuri plătite:
  • renunţarea la rolul de „Profesorul Ştie-Tot şi Poate-Tot”,
  • eliberarea de povara iluziilor de Salvator cu capacităţi nelimitate de a-i sprijini pe ceilalţi,
  • permisiunea de a-şi acorda timp pentru propriile nevoi şi pasiuni, chiar şi când este bine-sănătos,
  • capacitatea de a fi el însuşi în fiecare moment al vieţii sale.
Şi, cu puterea Life Coachingului NLP, într-o singură sesiune a reuşit să-şi reorganizeze priorităţile şi să-şi schimbe comportamentul în toate domeniile importante ale viaţii sale.